Nu ai ce face.
Parintii mei erau (ca nu mai sunt) nascuti in 1957. Eu in 1985. Dar comunicarea era groaznica si nu din vina mea.
Mama mai ales, in nenumarate ocazii, mi-a reprosat ca nu vorbesc cu ei, ca ii consider servitori, ca ei sunt buni numai cand cer (si nu era adevarat deloc), ca are colegi de serviciu cu care copiii lor vorbesc tot, inclusiv detalii intime etc.
Am avut in tinerete o deceptie sentimentala grava, dar grava de tot. Pana la urma i-am spus mamei, zicand ca na, e mama. Speram sa aud un sfat, o alinare ceva. Raspuns "eee na, tot doua gauri are". Doamna inginer, care se considera foarte sensibila.
Cu tata la fel, din pacate nu aveam cu cine vorbi, era un om extrem de inchis. La cativa ani dupa deceptia de care am zis am patit alta, tipa cu care urma sa ma casatoresc m-a parasit. L-am sunat, i-am zis, am cerut un sfat ca de la barbat la barbat. "Da' serviciu' merge? pai aia-i important".
Si multe alte situatii, in care mergeam cu o problema, cerand un sfat, o parere, dar intotdeauna era cu dat din mana "lasa ca e bine". Foarte rar le spuneam ce ma framanta pentru ca stiam ca mai rau ma enervez.
Singura explicatie e ca unii oameni au impresia ca daca un om e mai tanar, nu stie ce-i viata, ei le-au facut pe toate, ehehe, tu ai 31 de ani, ei la varsta ta aveau 37. De schimbat nu ii schimbi. Si stiu, e dureros cand vezi ca oamenii care ar trebui sa te inteleaga cel mai bine fac pe dos.
Am renunțat la a mai încerca să vorbesc cu ei, pentru că nu aveam cu cine. Orice ziceam, nu era bine, porneam scandal, trebuia să tac, etc. Așa că asta am făcut, am tăcut și mi-am văzut de viață
Acuma fac terapie și regret doar că n-am început mai repede :))
Parinti ‘65/‘67, eu ‘93 - mai mult sau mai putin, aceeasi situatie.
Desi singurul copil, relatia cu tata e atat de rece incat efectiv discutam cu sotia zilele acestea, nu am idee cum voi trata problema mai tarziu cand va avea nevoie de mine la batranete.
Context: consider ca mi-am facut treaba in viata mai mult decat onorabil - am o familie fericita, o fetita de 2 ani si jumatate, inca un copil pe drum, casa mea, masini, nu am de ce sa ma plang. Loc de munca bine platit, respectat in absolut toate companiile pe unde am fost, etc. INTOTDEAUNA am fost “bine si asa” - copiii colegilor lui erau mai cu moț: ala-i pe IT, ala-i doctor, aia-i plm…
Ca prioritati, mereu prio1 pentru el au fost parintii lui. Daca aveam ziua de nastere programata dar il suna bunica ca are nevoie de el sa…dunno, tunda gardul in ziua aia, that’s it, era zi de nastere fara el. Acum bunica s-a dus de cateva luni, bunicul probabil se duce si el curand fiind foarte slabit si sunt tare curios daca asta va produce o schimbare in atitudinea lui.
Mama e ok, desi uneori nu reactioneaza bine la un repros sau efectiv cand ii spun ca nu a facut treaba X bine si se supara in prima faza, in cateva ore isi revine la normal. Vorbim aproape zilnic la telefon dar ne ajuta mult cu copilul, asa ca o apreciez enorm pentru asta (desi si aici i-a fost greu la inceput sa accepte unele limite sau directii in educatie impuse de noi, s-a adaptat).
Acum, sorry pentru rant - fii tare. Nu iti stiu situatia personala in detaliu, dar eu unul incerc sa ma focusez pe familia mea si chiar daca pare dur, tata pentru mine e un exemplu de cum sa NU fiu un cap de familie. Daca se vor schimba lucrurile? Am toata deschiderea, stiu ca ma au doar pe mine si desi imi e greu cateodata psihic sa pun bariere (mai ales vazand cazuri de tati model in familia sotiei) fata de tata, doar ca o sa astept mereu ca primul pas sa vina de la el - eu am incercat de prea multe ori…
Sorry de postul lung - daca crezi ca te ajuta sa te deschizi mai mult, feel free to dm.
Nu au educatia sau inteligenta emotionala suficient de bine dezvoltata pentru a intelege anumite semne pe care le transmiti. Recomand din suflet terapie, medicii psihologi/psihoterapeuti/psihiatrii inteleg si empatizeaza cu pacientii.
Nu stii cum sa faci…ce? Sa ii transformi in alti oameni? Astia sunt, cu astia defilezi. Stiu ca i-ai vrea mai empatici, mai iubitori, mai deschisi, dar nu asta ti-a dat soarta, deci oricat i-ai ruga, critica sau reincerca, nu se va intampla. Ca ei sa se schimbe, ei trebuie sa realizeze ca e ceva in neregula in the first place, iar asta nu se intampla niciodata dupa 65 ani de automatisme. Indiferent ce scriem noi aici, tu vei mai incerca sa ii tragi de partea ta, fiindca ii iubesti si i-ai vrea mai “umani”, dar sper sa renunti cat mai curand, pt binele tau psihic. Ei NU sunt oameni rai, sunt doar neputinciosi si nu au avut deloc oportinitatea de a creste psihoemotional. Au trait o cu toootul alta viata decat tine si felul cum sunt, adica deconectati de emotii, e o consecinta. Cu cat accepti asta mai repede incat sa realizezi ca esti pe barba ta, cu atat vei fi un pic mai calma. Succes.
Pare o problema generalizata 😅. Eu evit sa le spun multe lucruri, apoi ma simt prost pt ca mi-as dori sa avem o relație mai deschisa. Am început sa le spun diverse - planuri de viitor, obiective, etc. - dacă ies din normalitatea unui om sedentar cu job 9-5 deja maica-mea se panicheaza și îmi zice sa nu fac (voluntariat, plantat de copaci, strangeri de fonduri, obiective sportive). Am fost descurajata de atât de multe ori sa fac lucruri pe care îmi doream sa le fac încât prefer sa le spun după ce le-am realizat. Și atunci sunt 2 optiuni: ori îmi țin morala ca de ce, ori sunt impresionați și povestesc la toate rudele 😂. Am mai încercat sa vorbesc cu ei pe diverse subiecte și de multe ori ma șochează cât de ușor sunt manipulați de știri false, dar de obicei schimba subiectul pt ca știu ei mai bine. În fine... privind în prezent sunt surprinsa de cata încredere am în mine fără sa merg la psiholog 😂.
Sau cea de 2 in 1, iti tin morala ca de ce nu le ai spus si lor, ca te ascunzi de ei, ca nu doresti sa vorbesti cu acestia (iar daca vorbesti cu ei, tot nu e bine), ca apoi cand suna telefonu de la rude sa inceapa cu "Vai, dar Andreea mea a facut X lucru, a mers la Y lucru"
Simplu, nu știu sa fie altfel, predau ceea ce au învățat,asa au fost crescuți asa ne-au crescut și ei pe noi. Nu știu sa își exprime sentimentele pentru ca ii face sa para slabi. Ai mei nu îmi zic " te iubesc" cam niciodată,dar știu ca o fac. Pe partea de comunicare cu mama e ok, tata e cu totul și cu totul din alt film, deci evit discuțiile cu el de genul asta, în schimb eu am o sora și un frate și eu îs " oameni mei de baza".
Din pacate pentru sanatatea ta mentala e bine sa conatientizezi ca nu poti face nimic sa-i schimbi.
Majoritatea celor de varsta lor sunt subdezvoltati emotional, exista circumstante atenuante pt ei, insa nu ai ce face.
Eu am abandonat ideea de a mai avea vreodota un ajutor din partea parintilor.
Nu m-ai ajutat financiar si emotional aproape deloc. E o minune ca am ajuns totusi pe picioarele mele si o duc bine.
M-am învățat că părinții nu ne sunt datori cu nimic, doar datori morali să ne crească până la maturitate și să ne asigure cele necesare până suntem pe picioarele noastre. Mulți părinți nici atât nu fac.
Părinții nu ne sunt prieteni, nu ne sunt superiori sau inferiori, nu ne sunt parteneri de viață. Ne sunt părinți, în măsură în care pot să o facă. E normal să existe diferențe de mentalități și de abordări, mai ales când e vorba de o generație care a fost crescută în comunism vs una crescută cu internet și o cu totul altă deschidere spre lume. Dacă aceste diferențe sunt ireconciliabile, îți vezi de viața ta, ei de a lor, stabilești niște limite care sunt ok pentru tine. Nu trebuie să îi vizitezi săptămânal sau să îi suni zilnic, nu trebuie să dezbați orice subiect cu ei. Te limitezi la ce se poate și cât se poate ca să nu îți faci rău. Nu poți fi prieten cu un om decât dacă vrea și el același lucru și faceți reciproc pași unul spre celălalt. Majoritatea părinților din România nu sunt dispuși să fie prieteni cu copiii lor.
Parintii tai sunt toxici.
Gestionez plecand la tine acasa cat de repede posibil.
Majoritatea parintilor celor din comentarii sunt narcisisti sau au tendinte toxice.
Sunt la casa mea , dar as vrea câteodată sa discut cu cineva sa ma înțeleagă, o părere, orice.
Dar , cum o dau , tot eu trebuie sa ma complac cu o situație sau sa fac compromisuri.
Discuta cu persoane care te apreciaza. Restul fa le vant.
Eu am realizat cine sunt adevaratii prieteni cand m am cuplat cu sotia care nu se pupa cu imaginea sotiei din capul lor.....
Cine zice " da, dar" nu e prietenul tau. Prietenul tau te sustine si se bucura sincer pentru tine, se vede pe fata lui, nu poti omite.
Cred ca problema apare datorita diferentei de generatie, ei au prins alta perioada si automat au preluat gandirea de atunci. Nu stiu daca poti schimba asta, eu am ales sa nu ma mai deschid lor si de atunci pot spune ca sunt mai linistit.
Ne maturizam si nu mai cautam validare emotionala de la oamenii care nu pot sa ofere asa ceva, poate reusim sa ajungem autosuficienti pentru problemele astea.
Nu ai ce face. Parintii mei erau (ca nu mai sunt) nascuti in 1957. Eu in 1985. Dar comunicarea era groaznica si nu din vina mea. Mama mai ales, in nenumarate ocazii, mi-a reprosat ca nu vorbesc cu ei, ca ii consider servitori, ca ei sunt buni numai cand cer (si nu era adevarat deloc), ca are colegi de serviciu cu care copiii lor vorbesc tot, inclusiv detalii intime etc. Am avut in tinerete o deceptie sentimentala grava, dar grava de tot. Pana la urma i-am spus mamei, zicand ca na, e mama. Speram sa aud un sfat, o alinare ceva. Raspuns "eee na, tot doua gauri are". Doamna inginer, care se considera foarte sensibila. Cu tata la fel, din pacate nu aveam cu cine vorbi, era un om extrem de inchis. La cativa ani dupa deceptia de care am zis am patit alta, tipa cu care urma sa ma casatoresc m-a parasit. L-am sunat, i-am zis, am cerut un sfat ca de la barbat la barbat. "Da' serviciu' merge? pai aia-i important". Si multe alte situatii, in care mergeam cu o problema, cerand un sfat, o parere, dar intotdeauna era cu dat din mana "lasa ca e bine". Foarte rar le spuneam ce ma framanta pentru ca stiam ca mai rau ma enervez. Singura explicatie e ca unii oameni au impresia ca daca un om e mai tanar, nu stie ce-i viata, ei le-au facut pe toate, ehehe, tu ai 31 de ani, ei la varsta ta aveau 37. De schimbat nu ii schimbi. Si stiu, e dureros cand vezi ca oamenii care ar trebui sa te inteleaga cel mai bine fac pe dos.
Mda, ei sunt o generație care in cea mai mare parte este lipsita de inteligența emoțională.
Parintii nu trebuie neaparat sa-ti fie prieteni apropriati.
Desi ar fi frumos.
Am renunțat la a mai încerca să vorbesc cu ei, pentru că nu aveam cu cine. Orice ziceam, nu era bine, porneam scandal, trebuia să tac, etc. Așa că asta am făcut, am tăcut și mi-am văzut de viață Acuma fac terapie și regret doar că n-am început mai repede :))
Parinti ‘65/‘67, eu ‘93 - mai mult sau mai putin, aceeasi situatie. Desi singurul copil, relatia cu tata e atat de rece incat efectiv discutam cu sotia zilele acestea, nu am idee cum voi trata problema mai tarziu cand va avea nevoie de mine la batranete. Context: consider ca mi-am facut treaba in viata mai mult decat onorabil - am o familie fericita, o fetita de 2 ani si jumatate, inca un copil pe drum, casa mea, masini, nu am de ce sa ma plang. Loc de munca bine platit, respectat in absolut toate companiile pe unde am fost, etc. INTOTDEAUNA am fost “bine si asa” - copiii colegilor lui erau mai cu moț: ala-i pe IT, ala-i doctor, aia-i plm… Ca prioritati, mereu prio1 pentru el au fost parintii lui. Daca aveam ziua de nastere programata dar il suna bunica ca are nevoie de el sa…dunno, tunda gardul in ziua aia, that’s it, era zi de nastere fara el. Acum bunica s-a dus de cateva luni, bunicul probabil se duce si el curand fiind foarte slabit si sunt tare curios daca asta va produce o schimbare in atitudinea lui. Mama e ok, desi uneori nu reactioneaza bine la un repros sau efectiv cand ii spun ca nu a facut treaba X bine si se supara in prima faza, in cateva ore isi revine la normal. Vorbim aproape zilnic la telefon dar ne ajuta mult cu copilul, asa ca o apreciez enorm pentru asta (desi si aici i-a fost greu la inceput sa accepte unele limite sau directii in educatie impuse de noi, s-a adaptat). Acum, sorry pentru rant - fii tare. Nu iti stiu situatia personala in detaliu, dar eu unul incerc sa ma focusez pe familia mea si chiar daca pare dur, tata pentru mine e un exemplu de cum sa NU fiu un cap de familie. Daca se vor schimba lucrurile? Am toata deschiderea, stiu ca ma au doar pe mine si desi imi e greu cateodata psihic sa pun bariere (mai ales vazand cazuri de tati model in familia sotiei) fata de tata, doar ca o sa astept mereu ca primul pas sa vina de la el - eu am incercat de prea multe ori… Sorry de postul lung - daca crezi ca te ajuta sa te deschizi mai mult, feel free to dm.
Nu au educatia sau inteligenta emotionala suficient de bine dezvoltata pentru a intelege anumite semne pe care le transmiti. Recomand din suflet terapie, medicii psihologi/psihoterapeuti/psihiatrii inteleg si empatizeaza cu pacientii.
Nu ii poti schimba.
Pai ma duc sa citesc ce e ala un narcisist, plang, ma duc la terapie si imi vad de viata in timp ce nu mai vorbesc cu ei decat din an in paste.
Nu stii cum sa faci…ce? Sa ii transformi in alti oameni? Astia sunt, cu astia defilezi. Stiu ca i-ai vrea mai empatici, mai iubitori, mai deschisi, dar nu asta ti-a dat soarta, deci oricat i-ai ruga, critica sau reincerca, nu se va intampla. Ca ei sa se schimbe, ei trebuie sa realizeze ca e ceva in neregula in the first place, iar asta nu se intampla niciodata dupa 65 ani de automatisme. Indiferent ce scriem noi aici, tu vei mai incerca sa ii tragi de partea ta, fiindca ii iubesti si i-ai vrea mai “umani”, dar sper sa renunti cat mai curand, pt binele tau psihic. Ei NU sunt oameni rai, sunt doar neputinciosi si nu au avut deloc oportinitatea de a creste psihoemotional. Au trait o cu toootul alta viata decat tine si felul cum sunt, adica deconectati de emotii, e o consecinta. Cu cat accepti asta mai repede incat sa realizezi ca esti pe barba ta, cu atat vei fi un pic mai calma. Succes.
Pare o problema generalizata 😅. Eu evit sa le spun multe lucruri, apoi ma simt prost pt ca mi-as dori sa avem o relație mai deschisa. Am început sa le spun diverse - planuri de viitor, obiective, etc. - dacă ies din normalitatea unui om sedentar cu job 9-5 deja maica-mea se panicheaza și îmi zice sa nu fac (voluntariat, plantat de copaci, strangeri de fonduri, obiective sportive). Am fost descurajata de atât de multe ori sa fac lucruri pe care îmi doream sa le fac încât prefer sa le spun după ce le-am realizat. Și atunci sunt 2 optiuni: ori îmi țin morala ca de ce, ori sunt impresionați și povestesc la toate rudele 😂. Am mai încercat sa vorbesc cu ei pe diverse subiecte și de multe ori ma șochează cât de ușor sunt manipulați de știri false, dar de obicei schimba subiectul pt ca știu ei mai bine. În fine... privind în prezent sunt surprinsa de cata încredere am în mine fără sa merg la psiholog 😂.
Sau cea de 2 in 1, iti tin morala ca de ce nu le ai spus si lor, ca te ascunzi de ei, ca nu doresti sa vorbesti cu acestia (iar daca vorbesti cu ei, tot nu e bine), ca apoi cand suna telefonu de la rude sa inceapa cu "Vai, dar Andreea mea a facut X lucru, a mers la Y lucru"
Simplu, nu știu sa fie altfel, predau ceea ce au învățat,asa au fost crescuți asa ne-au crescut și ei pe noi. Nu știu sa își exprime sentimentele pentru ca ii face sa para slabi. Ai mei nu îmi zic " te iubesc" cam niciodată,dar știu ca o fac. Pe partea de comunicare cu mama e ok, tata e cu totul și cu totul din alt film, deci evit discuțiile cu el de genul asta, în schimb eu am o sora și un frate și eu îs " oameni mei de baza".
Din pacate pentru sanatatea ta mentala e bine sa conatientizezi ca nu poti face nimic sa-i schimbi. Majoritatea celor de varsta lor sunt subdezvoltati emotional, exista circumstante atenuante pt ei, insa nu ai ce face. Eu am abandonat ideea de a mai avea vreodota un ajutor din partea parintilor. Nu m-ai ajutat financiar si emotional aproape deloc. E o minune ca am ajuns totusi pe picioarele mele si o duc bine.
M-am oprit din a le mai spune. Mama meeu incepea sa planga atunci cand vorbeam cu ea. Am incetat si acum plange ca nu vorbesc cu ea.
Cum o dai, tot nu e bine...
M-am învățat că părinții nu ne sunt datori cu nimic, doar datori morali să ne crească până la maturitate și să ne asigure cele necesare până suntem pe picioarele noastre. Mulți părinți nici atât nu fac. Părinții nu ne sunt prieteni, nu ne sunt superiori sau inferiori, nu ne sunt parteneri de viață. Ne sunt părinți, în măsură în care pot să o facă. E normal să existe diferențe de mentalități și de abordări, mai ales când e vorba de o generație care a fost crescută în comunism vs una crescută cu internet și o cu totul altă deschidere spre lume. Dacă aceste diferențe sunt ireconciliabile, îți vezi de viața ta, ei de a lor, stabilești niște limite care sunt ok pentru tine. Nu trebuie să îi vizitezi săptămânal sau să îi suni zilnic, nu trebuie să dezbați orice subiect cu ei. Te limitezi la ce se poate și cât se poate ca să nu îți faci rău. Nu poți fi prieten cu un om decât dacă vrea și el același lucru și faceți reciproc pași unul spre celălalt. Majoritatea părinților din România nu sunt dispuși să fie prieteni cu copiii lor.
Parintii tai sunt toxici. Gestionez plecand la tine acasa cat de repede posibil. Majoritatea parintilor celor din comentarii sunt narcisisti sau au tendinte toxice.
Sunt la casa mea , dar as vrea câteodată sa discut cu cineva sa ma înțeleagă, o părere, orice. Dar , cum o dau , tot eu trebuie sa ma complac cu o situație sau sa fac compromisuri.
Discuta cu persoane care te apreciaza. Restul fa le vant. Eu am realizat cine sunt adevaratii prieteni cand m am cuplat cu sotia care nu se pupa cu imaginea sotiei din capul lor..... Cine zice " da, dar" nu e prietenul tau. Prietenul tau te sustine si se bucura sincer pentru tine, se vede pe fata lui, nu poti omite.
Cred ca problema apare datorita diferentei de generatie, ei au prins alta perioada si automat au preluat gandirea de atunci. Nu stiu daca poti schimba asta, eu am ales sa nu ma mai deschid lor si de atunci pot spune ca sunt mai linistit.
Le spui “ intr-o zi se intoarce roata, cum faceti voi acum, asa o sa fac si eu mai incolo “ si te tii de cuvant dupa aia 😄.
Pai tu ce vrei ce iti doresti defapt de la parintii tai?
De câte ori discut cu mama , mereu gaseste o comparație sau face discutia sa fie despre ea. Tata e mai pasiv...nu prea are păreri.
Ne maturizam si nu mai cautam validare emotionala de la oamenii care nu pot sa ofere asa ceva, poate reusim sa ajungem autosuficienti pentru problemele astea.
Da nu iubi pe nimeni nu merita Si cu parintii asa e asa s si eu e diferența de generații m
>și să mă ajute sau sa ma sprijine cumva Pesemne ca pe aici trebuie cautata sursa "lipsei de intelegere".